Mintea sa s-a zbătut să-i ţină sufletul în trup. Era prea egoistă pentru a-i ceda plecarea în Conştiinţa Deplină a Universului? O minte sclipitoare, spun pământenii privindu-l din Amintire. Aşa a fost!…
L-am cunoscut prin prisma unui învăţăcel, iniţiat în tainele matematicii de maeştrii fălticeneni. Am avut privilegiul de a-l cunoaşte dincolo de meseria sa, dar am remarcat încă din anii mei de pubertin că matematica îi este Viaţă. Nu se putea desprinde de ea nici în somn. Şi atunci am înţeles, de la el, că matematica este esenţa tuturor lucrurilor, iar restul este iluzie. Chiar şi iluzia are parfum de matematică.
Mi-a deschis ochii să privesc dincolo de aparenţe, deşi nu am fost unul din cei pentru care matematica este o materie de ignorat. Aşa cum am mai spus, am cunoscut mulţi maeştri de la care am căutat să-mi însuşesc din taine. Nu ştiu cât am putut pătrunde, dar datorită lor am ajuns ceea ce sunt. Tot de la ei am învăţat că profunzimea abstractă îţi conferă nobleţe, pentru că mintea hrănită de cunoaştere te face stăpân. Un stăpân nu este un domnitor, ci un stăpân este un înţelept ce ştie că ştie.
Domnul profesor Dumitru Crăciun a fost un Mare Maestru pentru care matematica devenise un exerciţiu. Mintea sa căuta neobosit soluţii. Matematica era mai mult decât o provocare. Era Hrană. Îi vedeam satisfacţia când i se revelau soluţiile. O alegea pe cea mai strălucitoare. Strălucirea din matematică nu se măsoară în lumeni, ci în paşi. Şi aceştia sunt noţiuni abstracte, matematice – deh, lumea e matematică! – dar paşii strălucirii din Matematică sunt cei ce tind către minim. Paradoxal, minimul duce către maxim, aşa am invăţat că se poartă sclipirea în această materie.
Ca orice maestru, a avut şi discipoli. Şcoala a fost un tărâm binecuvântat pentru că în acest sanctuar discipolii primeau lumină, parte din sclipirea minţii sale. O parte din cei ce i-au urmat sfaturile au devenit luminaţi, alţii sclipitori, dar toţi şi-au putut găsi cu uşurinţă Calea Destinului căci sămânţa de înţelepciune a încolţit şi a permis înrodirea. Câţi au fost cei care au şi cultivat-o? Genereaţiile de gănişti s-au întos pentru a-i oferi recunoştinţa. L-au găsit la fel. Lumina îi izvora din trup căci mintea şi-a făurit lucrarea.
Şi totuşi mintea aceasta a refuzat să-i ofere libertatea de a se desăvârşi în Creaţie. „Încă nu-i momentul!” a tipat prelungind agonia suferinţei trupului. Nu s-a putut desprinde nici de familie, nici de prieteni, nici de matematică… Dar tentaţia cunoaşterii absolute a făcut ca firul vieţii să se rupă. Era ultima problemă nerezolvată pentru a cărei soluţie numai morţii o pot afla. Acum a aflat-o şi sclipirea sa este printre astre. O putem căuta privind spre cer sau putem privi în jos înspre Amintire. Oricare din ele sunt soluţii pentru nemurire.
Profesorul Dumitru Crăciun a intrat în Nemurire!
–
GABRIEL TODICĂ
